Un medic britanic susține că ADHD nu ar trebui privit ca o afecțiune medicală propriu-zisă, iar declarația a readus în prim-plan felul în care se stabilește acest diagnostic și cine ajunge la tratament. Efectul imediat al unei astfel de dispute poate fi apăsător pentru cei care caută ajutor: persoane cu simptome reale pot începe să se îndoiască de propriile dificultăți chiar în momentul în care încearcă să primească sprijin.
În ultimii ani, numărul evaluărilor pentru ADHD a crescut mult, inclusiv în rândul adulților. În Marea Britanie, această creștere a pus presiune pe servicii și a dus la liste lungi de așteptare.
Diagnosticul de ADHD nu se stabilește printr-o analiză de sânge, printr-o scanare cerebrală sau printr-un test de laborator. Evaluarea se bazează pe un grup de simptome, între care dificultățile persistente de concentrare, impulsivitatea și hiperactivitatea. În practică, diagnosticul este clinic și ia în calcul simptomele, istoricul persoanei și felul în care acestea îi afectează viața de zi cu zi, conform Centrelor Americane pentru Controlul și Prevenirea Bolilor.
Tocmai aici apare sensibilitatea subiectului. Experiența personală și judecata clinică au o greutate mare, iar asta lasă loc și pentru confuzii. Simptome asemănătoare cu cele din ADHD pot apărea și în tulburări de somn, anxietate, depresie sau anumite dificultăți de învățare. Din acest motiv, o evaluare corectă devine cu atât mai importantă.
Dezbaterea s-a împărțit în două direcții. O parte dintre specialiști consideră că numărul mai mare de diagnostice arată o identificare mai bună a unor cazuri care înainte treceau neobservate. Alții se tem de supradiagnosticare și de riscul de a transforma trăsături umane obișnuite, precum neatenția sau procrastinarea, în simptome ale unei tulburări.
Potrivit Lyla, literatura medicală recentă nu merge spre verdicte simple, ci spre o imagine mai complexă. Un editorial publicat în British Journal of Psychiatry în 2026 avertizează că discuția despre supradiagnosticarea ADHD este mult mai complicată decât afirmațiile categorice rostite în spațiul public. În același an, cercetători britanici au publicat o analiză în BMJ care atrage atenția că mai multe diagnostice pot însemna și recunoașterea unor cazuri care în trecut au fost ratate.
Există și critici serioase legate de felul în care sunt alcătuite criteriile actuale. Un articol din Acta Neuropsychiatrica, publicat în mai 2026, susține că unele simptome se suprapun cu variații normale ale comportamentului uman și că sistemul de diagnostic are nevoie de revizuire. Asta nu înseamnă însă că dificultățile severe dispar doar pentru că definițiile sunt discutate. Miza reală a dezbaterii este diferențierea mai clară între cazurile care afectează evident viața de zi cu zi și comportamentele obișnuite, pe care le avem cu toții din când în când.
Cea mai dăunătoare concluzie ar fi ca această controversă să fie tradusă prin ideea că simptomele unei persoane nu contează. Dacă dificultățile de concentrare, impulsivitatea sau hiperactivitatea sunt persistente și încurcă viața de zi cu zi, discuția publică despre definiții nu le anulează impactul real.
La fel de adevărat este și reversul. Faptul că cineva se regăsește în câteva descrieri populare nu înseamnă automat ADHD, mai ales când simptome asemănătoare apar și în lipsa somnului, în anxietate, depresie sau dificultăți de învățare. De aceea contează o evaluare clinică atentă, care să adune istoricul persoanei și modul în care funcționează zi de zi, nu doar o listă bifată în grabă.
Cercetarea merge și într-o altă direcție. Un studiu recent bazat pe peste 1.100 de scanări cerebrale a identificat trei tipare distincte asociate cu ADHD, sugerând că tulburarea ar putea fi mai eterogenă decât modelele actuale.
