La ce serveau 12 detalii din casele vechi, de la uși pentru gheață la nișe pentru telefon

O ușiță de fier la baza fațadei putea fi locul de livrare a combustibilului, iar o adâncitură în peretele holului ținea telefonul familiei. În casele vechi, asemenea detalii păstrate până astăzi arată cum se rezolvau nevoile gospodăriei înainte ca încălzirea, păstrarea alimentelor și comunicarea să capete formele actuale.

House Beautiful explică funcția a 12 elemente întâlnite mai ales în locuințe din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX. Unele erau semne de avere și dotări avansate pentru vremea lor. Schimbarea tehnologiei și a vieții domestice le-a scos treptat din uz pe multe, dar câteva se folosesc în continuare.

Anexele și micile deschideri de la intrare deserveau transportul și încălzirea

În jurul casei, trăsurile, încălțămintea murdară și livrările de combustibil aveau fiecare locul lor:

• Anexele pentru trăsuri se recunosc după intrările mari, arcuite, care ocupau întreaga fațadă. În epoca victoriană și până la începutul anilor 1900, înainte de răspândirea automobilului, trăsurile trase de cai erau principalul mijloc de transport pe distanțe scurte. Familiile înstărite preferau modelele elegante cu patru roți și construiau lângă casă un adăpost pentru ele.

  Aceste anexe semănau ca funcție cu garajele, dar erau ceva mai mari și adesea mai bogat ornamentate. În orașe, de regulă încăpeau una sau două trăsuri. Multe au devenit ulterior locuințe pentru o singură familie, pe unul sau două niveluri. La Lemp Mansion, reședința unor mari proprietari de fabrici de bere, în spatele clădirii principale existau mai multe grajduri și anexe pentru trăsuri. Au dispărut, iar la mijlocul secolului XX pe locul lor a fost construită o autostradă.

• Răzuitoarele pentru încălțăminte erau piese mici din fier, fixate în treptele de la intrarea principală sau din spate. Uneori erau încastrate în exteriorul clădirii, în stânga ori în dreapta ușii. Serveau la îndepărtarea murdăriei de pe încălțăminte, inclusiv a bălegarului de pe drumurile pietruite, înainte de intrarea în casă. Pe drumurile pe care circulau trăsurile, bălegarul ajungea ușor pe încălțăminte.

• Ușile pentru cărbune erau mici deschideri de fier, amplasate jos pe fațadă sau pe o latură mai puțin vizibilă. Unele purtau chiar inscripția în engleză pentru cărbune. Livratorul venea cu căruța și putea introduce combustibilul prin ele într-o pivniță sau într-un spațiu de depozitare, în loc să îl lase la ușă. În interior, cărbunele era mutat cu lopata, printr-o altă ușiță sau printr-un jgheab, către depozit ori încăperea instalației de încălzire.

  Cărbunele era folosit pentru încălzire și chiar pentru iluminat. Înainte să devină o sursă de energie răspândită, camerele erau încălzite prin șeminee separate. În casele bogate, personalul străbătea dimineața holurile reci pentru a aprinde focul în fiecare încăpere.

Răcirea alimentelor depindea de spațiul subteran sau de gheața livrată

Pivnițele și amenajările subterane ofereau răcoare pentru păstrarea alimentelor. La Lemp Mansion, sistemul de tuneluri din peșterile de sub proprietate funcționa ca o sursă naturală de refrigerare. La mijlocul anilor 1800, o asemenea amenajare reprezenta un lux.

Gospodăriile fără astfel de spații aveau o altă soluție: ușile pentru gheață. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și la mijlocul secolului al XIX-lea, gheața era livrată acasă, asemenea laptelui. Era lăsată lângă cămara laterală, unde se afla lada frigorifică folosită pentru produsele perisabile.

Transportul mâncării între etaje avea propriul mecanism. Lifturile mici pentru tăvi, populare în casele mari din perioada Gilded Age, scuteau drumurile repetate pe scări. Ele ajutau și la evitarea ciocnirilor dintre persoanele care duceau mâncare și băuturi, cu riscul de a vărsa tăvile.

Bucătăria și încăperea pentru spălat vase nu se aflau întotdeauna lângă sufragerie, astfel că distanța dintre pregătirea mesei și servire era mai mare. Astăzi, asemenea lifturi ocupă în pereți spațiu care ar putea găzdui o cămară, un bar sau un dulap pentru electrocasnice. Sunt costisitor de întreținut și pot fi periculoase.

În plus, cele mai multe gospodării actuale nu mai funcționează cu personal numeros și zone distincte pentru acesta, o organizare care întreținea separarea socială în marile case.

Clopoțeii, scările secundare și tuburile pentru rufe organizau munca personalului

Trei amenajări arată cum circulau oamenii, solicitările și rufele printr-o locuință mare:

• Panourile cu clopoței aveau șiruri de clopote agățate de cârlige pe perete. Fiecare era etichetat cu numele unei camere, pentru ca personalul să știe de unde venea chemarea. De obicei, panoul se afla în cămara majordomului, iar clopoțeii puteau fi acționați printr-un sistem de scripeți ascuns în pereți. În alte variante, fiecare angajat recunoștea un clopoțel cu un sunet distinct, destinat lui.

• Scările personalului porneau adesea din bucătărie sau din cămară. Erau înguste, abrupte și închise într-un spațiu separat, astfel încât angajații să poată circula fără să fie văzuți, mai ales când veneau oaspeți.

  Scara principală, lângă intrare, avea în schimb rol de reprezentare. În casele cu multe recepții erau populare scările care se despărțeau în două ramuri. Mai frecvente erau cele cu traseu curbat, mai ușor de urcat de persoanele în vârstă decât variantele drepte și foarte abrupte. Lățimea lor permitea și trecerea femeilor care purtau fuste ample, susținute de cercuri.

• Tuburile pentru rufe murdare se întâlneau mai ales în casele victoriene înstărite și ajutau la separarea lenjeriei persoanelor sănătoase de cea a bolnavilor. Erau asociate cu buna igienă, privită în unele cercuri și ca o dovadă de conduită morală. Sunt încă populare în locuințele cu spălătoria la subsol.

  O altă piesă a vechii spălătorii era dispozitivul de stors rufe. Înainte de mașinile de spălat moderne și de instalațiile interioare de apă, personalul aducea găleți, spăla totul de mână, apoi usca și călca. Despre tuburile pentru rufe circula și povestea că puteau fi folosite pentru a asculta conversații, deoarece prin ele se auzeau ecourile camerelor de sus și de jos.

Ferestrele interioare aduceau lumină sau puneau aerul în mișcare

Geamul de deasupra unei uși și fereastra dintre două camere nu aveau neapărat aceeași funcție. Primul lăsa lumina naturală să ajungă pe hol și se întâlnea mai des în reședințele mari.

Ferestrele dintre încăperi ajutau aerul să circule. Erau caracteristice apartamentelor aglomerate și pensiunilor în care oamenii cu venituri mici împărțeau spații restrânse, în perioadele de răspândire a tuberculozei. House Beautiful arată că, până în secolul al XIX-lea, asemenea ferestre deveniseră obligatorii prin lege, deoarece autoritățile considerau că ventilația între încăperi contribuia la reducerea transmiterii bolii.

Întrerupătoarele cu buton sunt un alt detaliu care a supraviețuit schimbărilor din locuință. Potrivit publicației, au devenit populare la mijlocul secolului al XIX-lea și reprezintă încă principalul tip de întrerupător folosit în Europa. Exemplarele foarte vechi se pot bloca, o problemă rară la cele cu pârghie.

Vizorul și nișa telefonului aveau fiecare un loc în comunicarea familiei

Vizorul îi permitea persoanei din casă să vadă cine venise la ușă, să poarte o conversație și să aibă un plus de siguranță. Variante ale lui există de secole, dar au devenit deosebit de populare în secolul XX.

Ulterior, vizorul a luat forma lentilei mici încastrate în ușă. Unele case îl păstrează, în timp ce în multe locuințe funcția lui a fost preluată de o cameră digitală.

Nișa pentru telefon se întâlnește în case și apartamente din Gilded Age și din perioadele următoare, de obicei pe hol. Era locul rezervat singurului telefon fix al gospodăriei, într-o vreme în care acesta era principalul mijloc de comunicare la distanță.

Unele nișe aveau alături un raft sau un mic birou pentru notarea mesajelor. Robotul telefonic a fost inventat în 1949.