Un gest repetat seară de seară poate schimba felul în care un adolescent își percepe relația cu părintele. Când copilul încearcă să povestească ceva important, iar adultul își mută atenția spre telefon, apare senzația de a fi lăsat pe locul doi. O cercetare publicată în luna iunie în revista Frontiers in Psychology arată că adolescenții se simt ignorați atunci când consideră că telefoanele adulților le acaparează atenția, iar această experiență alimentează un sentiment de atașament nesigur.
Studiul a fost realizat pe un eșantion de 600 de adolescenți americani, cu vârste între 12 și 17 ani. Tinerii care au spus că îngrijitorii lor par să aleagă ecranul în locul interacțiunii directe au raportat mai frecvent trăiri asociate stilurilor de atașament anxios sau evitant. În viața de zi cu zi, această distanțare poate însemna retragere emoțională, nesiguranță generalizată sau teama constantă de respingere.
Autorii lucrării au formulat chiar din titlu întrebarea care rezumă această teamă: „Mommy, do you love your phone more than me?”. Potrivit Revistaioana, cercetătorii au vrut să urmărească această competiție tăcută din interiorul familiilor și să observe cum se modifică relația dintre părinte și adolescent atunci când telefonul mobil ajunge să monopolizeze concentrarea adultului.
În literatura de specialitate, acest comportament este numit „phubbing”. Termenul descrie ignorarea unei persoane aflate lângă tine pentru a acorda prioritate telefonului mobil. Deși poate părea un gest minor, efectele lui devin mai clare pe măsură ce tehnologia ocupă un loc tot mai mare în viața de familie. Cercetările anterioare au asociat acest obicei cu dificultăți în dezvoltarea minorilor, inclusiv cu slăbirea relației părinte-copil și cu apariția unor probleme comportamentale în rândul tinerilor.
Mai mult, expunerea repetată la acest tip de respingere poate crea un cadru în care copiii dezvoltă, la rândul lor, dependență de ecrane, imitând modelul observat la adulți. Ideea centrală a studiului este că simpla prezență fizică a părintelui nu înlocuiește disponibilitatea emoțională, iar adolescenții percep clar diferența dintre cele două.
Cercetătorii au subliniat și limitele analizei. Rezultatele se bazează exclusiv pe percepțiile adolescenților chestionați, fără o măsurare exactă a timpului petrecut de părinți în fața ecranelor. Cu alte cuvinte, ceea ce a contat în rezultate a fost felul în care participanții au simțit situația, nu numărul efectiv de minute în care telefonul a fost folosit.
Echipa a mai precizat că nu a inclus în chestionare variabile de context importante. Nu a fost luat în calcul bagajul emoțional preexistent al participanților și nici istoricul personal al fiecărui adolescent intervievat. De asemenea, studiul nu a evaluat eventualele conflicte familiale deja existente în acele gospodării. Chiar și în aceste condiții, datele arată cum resimt adolescenții competiția cu ecranele părinților și cum această experiență poate accentua distanța emoțională din familie.
